marți, 31 august 2010

Lavra Poceaev

Lavra Poceaev este una dintre cele mai mari lavre ale Ucrainei de astazi. In vechea Rusie numai manastirile foarte mari, cu mai multe biserici, cu un numar impresionant de calugari si cu o functionare neincetata din momentul infiintarii, erau numite lavre. Lavra Poceaev are astazi aproximativ 100 de calugari si peste 200 de persoane in ascultare.

Istoria Lavrei Poceaev a inceput in secolul al XIII-lea, cand, cativa calugari, goniti de invazia tataro-mongola, au venit aici de pe malul rauletului Poceaev din Kiev, dand numele de Poceaev colinei pe care ulterior au zidit o manastire. In secolul al XVII-lea, localitatea care s-a dezvoltat in preajma manastirii a capatat si ea acelasi nume.

Istoria Lavrei Poceaev a fost tumultoasa, manastirea trecand prin zece razboaie mai mari sau mai mici pe durata celor sapte secole de existenta. Primul razboi mondial, ocuparea de catre austrieci, trecerea Lavrei sub controlul Episcopului de Varsovia intre 1920 si 1939, dupa ce partea de vest a regiunii Volan a devenit o parte a Poloniei. Anii 1960, cu persecutii religioase si represiuni si multe alte incercari, au clatinat poate dar nu au reusit sa distruga marea Lavra din Poceaev.

La 5 august 1990 Lavra Poceaev a celebrat 750 de ani de la intemeiere. Bisericile impunatoare, chiliile, atelierele de pictat icoane, o tipografie, un spital pentru calugari, seminarul teologic, magazinele cu obiecte bisericesti, hotelul pentru pelerini dar si gradinile si terenurile agricole fac din Lavra Poceaev un mare punct de atractie pentru crestini, un loc in care oamenii se simt mai aproape de Dumnezeu.

Cupolele aurite ale turlelor bisericilor din Lavra Poceaev atrag atentia pelerinilor de la cativa kilometri, in drumul acestora dinspre orasul Kremenetz, localitate situata la aproximativ 250 de kilometri distanta de Cernauti in directia nord.
Acoperisurile verzi ale celorlalte cladiri din manastire se armonizeaza cu spatiile inverzite si cu copacii care inconjoara zidurile groase ale acestei adevarate fortarete spirituale. Aleile pavate si magazinele cu obiecte bisericesti sunt intesate cu credinciosi, veniti la Sfanta Liturghie in zi de sarbatoare.

Catedrala inchinata Adormirii Maicii Domnului, cu dimensiuni impresionante si zugravita in alb si roz, are mai multe altare si icoane de o frumusete rara iar pe peretii din interior sunt pictate uriase scene biblice si scene din viata manastirii.
Tot in Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Lavra Pochaev credinciosii se inchina la Urma Maicii Domnului. Se spune ca Maica Domnului s-a aratat aici intr-o para de foc in anul 1240 si ca, in locul in care a pasit, a ramas pe stanca amprenta talpii piciorului drept. In acel loc a aparut un izvor facator de minuni.



Partea a-II-a
Partea a-III-a

Partea a-IV-a
Partea a-V-a
Partea a-VI-a

Partea a-VII-a

Mai multe despre Lavra Poceav

luni, 23 august 2010

Mănăstirea Bănceni - sfânt lăcaş de închinăciune al românilor din Ucraina

Dincolo de granita de nord a Romaniei la doar cativa kilometri, pe teritoriul Ucrainei, pe o colina inverzita, se afla manastirea Banceni, loc de profunda spiritualitate care ii aduna pe romanii din aceasta regiune. O biserica de mari dimensiuni strajuieste in mijlocul manastirii. Aici, dar si in celelalte biserici mai mici ale acestui asezamant monahal, se oficiaza slujba in limba romana. Petuniile care se revarsa de la cele trei etaje ale corpului de chilii si ale staretiei proaspat zugravite in culoarea turcoaz, aleile cu trandafiri de diferite culori, vasele cu flori de la intrarea trapezei, imbogatesc aceasta oaza de liniste de la marginea padurii. Si totusi, linistea aceasta este, in timpul zilei, intrerupta de zgomotul masinilor si al constructorilor. La Banceni se construieste in continuare sub obladuirea Parintelui Staret Mihail Jar, cel care, cu binecuvantarea lui Dumnezeu, a ridicat acest ansamblu manastiresc, format din mai multe cladiri. In partea stanga, sub un pavilion acoperit cu tabla albastra ce te duce cu gandul la cerul senin, se afla Altarul de vara unde se oficiaza Liturghiile cand se aduna foarte multi credinciosi. Viitoarea trapeza aflata in constructie va putea primi o mie de pelerini ajunsi pe aceste meleaguri. La intrarea in manastire a fost ridicata o clopotnita uriasa care poate rivaliza cu marile clopotnite ale lavrelor din Ucraina. De fapt, este o constructie complexa care va adaposti si un camin spital pentru calugari si un mic muzeu.

Manastirea Banceni. In biserica mare din Banceni, zugravita in exterior in galben, se afla moaste ale Sfintei Mari Mucenite Varvara iar paraclisul manastirii este inchinat Sfantului Serafim de Sarov, unul dintre cei mai mari sfinti ai Rusiei din secolul al XVIII-lea. Psaltirea se citeste neincetat, zi si noapte, in aceasta bisericuta paraclis. Aici se afla particele din Sfintele Moaste ale Sfantului Serafim si o particica din piatra pe care s-a rugat sfantul o mie de zile si de nopti. Pe peretii interiori, de jur imprejur, sunt pictate scene mari, impresionante, din viata sfantului. Tot aici, intr-o racla, se afla particele de Sfinte Moaste ale altor peste o suta de sfinti.

Preluat de pe http://filmeortodoxe.blogspot.com/



- Partea a-II-a
- Partea a-III-a
- Partea a-IV-a
- Partea a-V-a
- Partea a-VI-a

sâmbătă, 21 august 2010

Copilul şi preotul

Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă şi înjurând. Oprindu-se, l-a întrebat:
- Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el?
- Că este un englez, a răspuns băieţelul.
- Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă?
- Ar fi un spaniol, desigur.
- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte “limba” lui Dumnezeu? Un creştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare. De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele sale.
Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vorbeşti! Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli sau între îngeri şi sfinţi.

“Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţa şi împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate.” (Sfântul Macarie)

joi, 19 august 2010

Sfântul Serafim de Sarov

Sfantul Serafim de Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a nascut in 19 iulie 1745. Parintii sai, Isidor si Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatal lui era comerciant si spre sfarsitul vietii a inceput constructia unei catedrale in Kursk pe care n-a apucat s-o mai vada terminata. Fiul sau Prochorus, viitorul Serafim, a ramas in grija mamei vaduve care l-a crescut in credinta.

Dupa moartea sotului ei, Agatia Moshnina a continuat constructia catedralei. Intr-o zi, luandu-l si pe micul Prochorus cu ea pe santier, acesta a cazut de pe schela turnului de clopote, de la o inaltime de sapte etaje. Baiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a crutat viata acestui viitor astru al Bisericii. Ingrozita, mama a alergat la el si si-a gasit fiul nevatamat.

Tanarul Prochorus, inzestrat cu o memorie excelenta, a invatat repede scrisul si cititul. Din copilarie ii placea sa participe la slujbele bisericii si sa citeasca atat Sfanta Scriptura cat si Vietile Sfintilor impreuna cu colegii sai de studentie. Cel mai mult ii placea sa se roage si sa citeasca Sfanta Evanghelie cand era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a imbolnavit foarte grav, viata lui fiind in pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis ca il va vizita si il va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil sa sarute icoana dupa care acesta s-a vindecat imediat.

Tanar fiind, Prochorus isi facea planuri pentru a-si dedica viata in intregime lui Hristos si a intra la o manastire. Mama lui nu a fost impotriva acestei decizii si l-a binecuvantat in drumul
lui spre monasticism, daruindu-i o cruce de arama pe care tanarul a purtat-o pe piept toata viata lui. Prochorus a pornit pe jos impreuna cu alti pelerini din Kursk spre Kiev pentru a-i venera pe Sfintii Pesterilor.

Prochorus l-a vizitat pe Parintele Dositeu (de fapt era o femeie, Daria Tyapkina), care i-a dat binecuvantare sa se retraga la manastirea din pustia Sarovului si acolo sa-si castige mantuirea. Trecand pe la casa parinteasca Prochorus si-a luat ramas bun de la mama si rudeniile sale. In ziua de 20 noiembrie 1778 a ajuns la Sarov, unde era staret Parintele Pahomie. Acesta l-a primit si l-a dat in grija Parintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultari in manastire: era slujitor in chilia parintelui, facea paine si prescura si lucra in tamplarie. Tanarul isi facea ascultarile cu ravna si zel ca si cum l-ar servi pe Domnul Insusi. Prin munca constanta el se ferea de acedie, pe care o considera, cum avea sa spuna mai tarziu, “cea mai grava ispita a calugarilor novice”. Aceasta se vindeca prin rugaciune, abtinerea de la conversatii plictisitoare, prin munca asidua, prin citirea Cuvantului lui Dumnezeu si prin rabdare, deoarece acedia este hranita de micimea sufletului, neglijenta si vorba fara rost”.

Cu binecuvantarea egumenului Pahomie, Prochorus se abtinea de la mancare in zilele de miercuri si vineri si mergea singur in padure unde practica Rugaciunea lui Iisus. Dupa doi ani ca novice, Prochorus s-a imbolnavit de hidropizie, corpul a inceput sa i se umfle si suferea ingrozitor. Mentorul lui, Parintele Iosif si ceilalti parinti il iubeau pe Prochorus si aveau grija de el. Boala l-a tinut cam trei ani, timp in care ei nu au auzit nici un cuvant de nemultumire din gura lui. Temandu-se pentru viata lui, parintii doreau sa cheme un doctor sa-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunandu-le: ” Sfinte parinte, eu m-am incredintat in intregime Celui ce este adevaratul doctor al sufletului si al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos si Preacuratei lui Maici.”

Apoi a cerut sa i se citeasca o molitfa pentru sanatate. In timp ce restul parintilor se rugau in biserica, Prochorus a avut o viziune in care i-au aparut Maica Domnului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan. Aratand cu degetul spre calugarul bolnav, Maica Domnului ii spuse Sfantului Ioan: “Acesta este unul de-ai nostri”, dupa care l-a atins cu toiagul intr-o parte pe calugar si imediat lichidul adunat in corpul acestuia a inceput sa iasa prin incizia facuta de Preacurata. Dupa terminarea moliftei fratii l-au gasit pe Prochorus vindecat, avand o singura cicatrice ca semn al miracolului ce s-a implinit.

La scurt timp, in locul aparitiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicata sfintilor Zosima si Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale maini sfanta masa din altarul capelei din lemn de chiparos, primind intotdeauna Sfintele Taine in acea biserica.

Dupa opt ani de novicie la manastirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul si dorinta sa nestavilita de a-l sluji. Dupa un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

Cu spirit zelos, el slujea in biserica zilnic, rugandu-se permanent si dupa terminarea slujbelor. Domnul ii ingaduia sa aiba viziuni in timpul slujbelor bisericesti, de multe ori vazand ingeri care slujeau laolalta cu preotii. In timpul Sfintei Liturghii din Marea si Sfanta Joi, slujita de egumenul Pahomie si parintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. Dupa introducerea la Sfanta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronounta cuvintele: “O, Doamne, mantuieste pe cei ce se tem de tine si auzi-ne”, dupa care ridica patrafirul spunand: “In vecii vecilor”. Dintr-o data a fost orbit de o lumina stralucitoare si, ridicand privirea, il vazu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrand din partea de vest a bisericii, inconjurat de Puterile cele fara de trup.

Ajungand la amvon, Domnul a binecuvantat pe toti rugatorii si a intrat in icoana sa din dreapta usilor altarului. St Seraphim, rapit cu spiritul dupa aceasta viziune miraculoasa, n-a mai putut scoate nici un cuvant si nu s-a mai putut misca din loc. Ceilalti l-au dus de mana in altar unde a ramas nemiscat inca trei ore, cu culoarea fetei schimbata de la harul divin care s-a coborat asupra lui. Dupa aceasta vedenie, sfantul a devenit si mai ravnitor. In timpul zilei muncea in manastire iar noaptea se ruga in chilia lui din padure.

In 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot savarsind Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie in fiecare zi. Dupa moartea parintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvantare din partea noului staret al manastirii, parintele Isaia sa se retraga intr-un loc din padure, la o distanta de 5 km de manastire, loc pe care l-a denumit “Muntele Athos” si unde s-a dedicat rugaciunii solitare. El mergea la manastire doar sambata, inainte de privegherea de toata noaptea si se intorcea la chilia sa din padure dupa Liturghia de duminica unde se impartasea cu Sfintele Taine.

Pustnicul Serafim isi petrecea timpul cu nevointe ascetice. Pravila sa de rugaciune se baza pe cele randuite de Sf. Pahomie pentru manastirile antice din desert. El purta cu sine tot timpul Sfanta Evanghelie, citind in intregime Noul Testament intr-o saptamana. De asemenea, citea si din Sfintii Parinti si Sfintele Slujbe. Sfantul a invatat pe de rost multe din imnurile bisericesti pe care le canta in timp ce lucra in padure. In jurul chiliei si-a amenajat o gradina si un stup de albine. Postea foarte aspru, mancand o data in zi in afara de miercuri si vineri cand nu manca nimic. In prima Duminica a postului mare nu manca nimic pana sambata, cand primea Sfintele Taine.

Sfantul parinte era uneori atat de adancit in rugaciunea neincetata a inimii incat ramanea nemiscat, fara sa vada sau sa auda nimic in jurul lui. Din cand in cand il mai vizitau schimonahul Marcu cel Tacut si arhidiaconul Alexandru care locuiau si ei in pustie. De multe ori il gaseau in contemplatie si se retrageau in liniste ca sa nu-l deranjeze.

In caldura verii, dreptul pustnic obisnuia sa culeaga muschi dintr-o mlastina pentru fertilizarea gradinii, iar cand tantarii il intepau rau de tot el suporta spunandu-si:” Patimile sunt omorate prin suferinta si durere”.

Singuratatea lui era deranjata de multe ori de calugari si mireni care il cautau pentru un sfat sau o binecuvantare. Cu binecuvantarea egumenului, pustnicul a interzis femeilor sa-l viziteze, dupa care, primind un semn de la Dumnezeu ca dorinta ii este ascultata, in cele din urma a refuzat sa mai primeasca vizitatori. Prin rugaciunile sale, cararea catre chilia lui a fost acoperita de crengi mari care au cazut din brazii antici invecinati, blocand orice acces. Doar pasarile mai veneau la el si animalele salbatice in compania carora a trait ca si Adam in Paradis. Animalele veneau la miezul noptii si asteptau ca sfantul sa-si termine pravila de rugaciune, dupa care hranea cu paine din mana lui ursii, rasii, vulpile, iepurii si chiar lupii. Sfantul Serafim avea un prieten urs care i se supunea intrutotul si il ajuta la diferite treburi.

Pentru a alunga viclesugurile vrajmasului, Sf. Serafim si-a intensificat nevointele si a inceput o lupta ascetica noua, imitandu-l pe Sf. Simeon Stalpnicul (1 septembrie), si anume, in fiecare noapte se urca pe o stanca uriasa din padure sau pe una mica din chilia lui si nu se odihnea decat foarte putin. Statea in picioare sau in genunchi si se ruga cu mainile ridicate: “Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Sfantul s-a rugat asa timp de 1000 de zile si nopti.

Odata, pe cand lucra in gradina, trei hoti l-au calcat in cautare de bani sau lucruri valoroase.
Desi avea un topor in mana si ar fi putut lupta cu ei, sfantul nu a ripostat, amintindu-si cuvintele Domnului: “Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri” (Mt. 26: 52). Aruncandu-si unealta jos, el le-a spus hotilor sa faca ce doresc. Atunci hotii l-au batut atat de tare incat l-au lasat mai mult mort decat viu. Au vrut sa-l arunce in rau dar l-au lasat pana au scotocit chilia dupa bani, insa negasind nimic in afara de icoane si cativa cartofi, au plecat. Calugarul isi redobandi cunostinta, se tara pana in chilie si ramase asa toata noaptea.

Dimineata urmatoare porni cu mare greutate spre manastire iar fratii vazandu-l cu atatea rani pe cap, piept, coaste si spate s-au inspaimantat. Timp de 8 zile a zacut in suferinta din cauza ranilor iar doctorii care l-au vazut au ramas uimiti ca mai traia dupa o asemenea bataie.
Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pamantean: Imparateasa Cerului impreuna cu Apostolii Petru si Ioan i s-au aratat si prin atingerea divina a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea indrepta si ramase indoit de spate, neputand umbla decat cu ajutorul unui bat pentru tot restul vietii. Sf. Serafim a trebuit sa stea vreo cinci luni la manastire dupa care a plecat inapoi in padure. El i-a iertat pe raufacatorii lui si s-a rugat pentru ei sa nu fie pedepsiti.

In 1807 staretul Isaia a adormit intru Domnul. Sf. Serafim a fost rugat sa-i ia locul dar acesta a refuzat. El traise in singuratate trei ani complet rupt de lume, cu exceptia calugarului care-i aducea de-ale gurii o data pe saptamana. Daca intalnea un om in padure, sfantul se arunca cu fata la pamant pana cand acesta trecea mai departe. Sf. Serafim a dobandit pacea sufletului si bucuria intru Duhul Sfant. El spunea candva: “Dobandeste spiritul pacii si mii de suflete se vor salva in jurul tau.”

Noul staret al manastirii, Parintele Nifon, impreuna cu fratii calugari l-au rugat pe Sf. Serafim sa vina sa oficieze Sfintele Slujbe de duminica la manastire ca mai demult, sau sa se mute de tot la manastire. Sfantul a ales ultima varianta deoarece ii era prea greu sa se deplaseze la manastire in fiecare duminica. In primavara anului 1810, el s-a intors la manastire dupa 15 ani de trai in pustnicie.

Continuind sa traiasca in tacere, el s-a inchis in chilia lui rugandu-se si citind. I s-a permis sa serveasca masa si sa se impartaseasca in chilia sa. Acolo, sfantul a urcat pe inaltimile puritatii spirituale si prin mila Domnului a primit darurile divine ale inaintevederii si facerii de minuni. Dupa cinci ani de singuratate el si-a deschis usa chiliei pentru ceilalti calugari dar a continuat sa foloseasca tacerea, invatandu-i pe ceilalti prin exemple.

In 25 noiembrie 1825 Maica Domnului si doi ierarhi comemorati in acea zi, ieromartirul Clement al Romei si Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au aparut sfantului intr-o viziune si i-au spus sa renunte la izolare si sa se dedice celorlati oameni. Sfantul a primit binecuvantarea egumenului de a-si imparti timpul intre viata din padure si viata in manastire. El nu s-a intors la vechea lui chilie pustniceasca ci s-a retras intr-un loc mai aproape de manastire iar usile ei erau deschise atat pentru pelerinii mireni cat si pentru calugari.

Parintele vedea in inimile oamenilor si ca doctor al sufletelor le vindeca neputintele trupesti si sufletesti prin rugaciune si prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simteau dragostea lui nemarginita si blandetea. In orice vreme el ii intampina pe oameni cu cuvintele: “Bucurati-va, Hristos a inviat!” El iubea indeosebi copiii. Odata o fetita a spus despre el: “Parintele Serafim arata ca un batran dar de fapt este un copil ca si noi!”
Parintele era deseori vazut cum cara dupa sine sprijinindu-se in bat, un sac cu pietre. Cand era intrebat de ce face acel lucru, sfantul raspundea cu smerenie: “Il incerc si eu asa cum ma incearca el pe mine”.

In ultima parte a vietii sale pamantesti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la manastirea de maici Diveyevo. In perioada cand era arhidiacon el l-a insotit pe raposatul parinte Pahomie la comunitatea din Diveyevo unde a cunoscut-o pe stareta manastirii, o asceta - Maica Alexandra si parintele Pahomie i-a dat binecuvantare sfantului sa aiba grija de atunci incolo de orfanii manastirii. El a fost un adevarat tata pentru surorile manastirii, care il cercetau pentru orice problema sufleteasca sau materiala.

Sf. Serafim s-a dedicat si imbunatatirii vietii monastice a maicilor de la manastirea Diveyevo, spunand ca el personal nu le dadea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta sa razbata in toate problemele manastirii. Discipolii si prietenii sai spirituali il ajutau pe sfant sa asigure hrana vietuitorilor manastirii Diveyevo. Michael V. Manturov, vindecat de calugar de o boala grea, era unul dintre binefacatorii manastirii, angajandu-se la nevointa saraciei voluntare, dupa cum l-a sfatuit sfantul. Elena Vasilievna Manturova, una din surorile manastirii, a acceptat sa moara in locul fratelui ei, din supunere fata de sfant, deoarece mai era nevoie de acesta in viata pamanteasca.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost si el vindecat de calugarul Serafim. In 1903, cu putin inainte de praznicul Sfantului Serafim, s-a gasit si s-a tiparit renumita “Conversatie a Sfantului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Pusa pe hartie de Motovilov dupa conversatia de la sfarsitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost gasit ascuns intr-un pod, printre gramezi de hartii, unde a zacut aproape 70 de ani. Scrierea a fost gasita de autorul S. A. Nilus, care cauta informatii despre viata Sfantului Serafim. Aceasta conversatie este o adevarata comoara pentru literatura ortodoxa, care s-a nascut din dorinta lui Nicolae Motovilov de a intelege scopul vietii crestine. Sf. Serafim stia ca Motovilov cauta acest raspuns din tinerete fara sa gaseasca satisfactie. Sfantul parinte i-a spus ca telul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant, explicandu-i care sunt marile binefaceri ale rugaciunii si ale vietii intru Duhul Sfant.

Motovilov l-a intrebat pe sfant de unde putem sti daca am dobandit sau nu Duhul Sfant. St Seraphim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii sa-l aiba pe Sfantul Duh si cum recunoastem duhul lui Dumnezeu in noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci parintele l-a luat de umeri spunandu-i: “Noi acum suntem amandoi intru Duhul Sfant, fiule. De ce nu ma privesti?” Motovilov i-a raspuns: “Nu va pot privi parinte pentru ca ochii va lumineaza ca fulgerul si fata va este mai stralucitoare ca soarele”.

Sf. Serafim i-a raspuns: “Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de stralucitor ca mine. Inseamna ca si tu esti in lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea ca sunt asa”. Apoi sfantul l-a asigurat pe Motovilov ca Domnul ii va permite sa pastreze amintirea acestei experiente toata viata lui. “Nu s-a facut aceasta doar pentru tine ca sa intelegi, ci prin tine, pentru toata lumea.”

Toata lumea il cunostea pe Sfantul Serafim ca un mare ascet si facator de minuni. Cu un an si 10 luni inainte de savarsirea sa, de sarbatoarea Buneivestiri, sfantului i-a fost ingaduita inca o aratare a Maicii Domnului impreuna cu cei doi apostoli si cu alte 12 fecioare mucenite (Sf. Varvara, Ecaterina, Tecla, Marina, Irina, Eufrosina, Pelagia, Dorotea, Macrina, Iustina, Iuliana si Anisia). Preasfanta Fecioara vorbi indelung cu calugarul, incredintandu-i in grija sa pe surorile manastirii Diveyevo. In final Ea i-a spus: “In curand, preaiubite, vei fi cu noi.” Maica Eufrosina de la manastire a fost martora la aparitia Maicii Domnului pentru ca parintele a invitat-o. In ultimul an de viata, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a vazut pe sfant inaltat de la pamant in timp ce se ruga, lucru care i-a fost interzis cu strictete de catre Sf. Serafim sa-l dezvaluie decat dupa moartea lui.

Sf. Serafim slabea vazand cu ochii si vorbea tot mai mult despre apropiata sa “plecare”. In acest timp era vazut stand langa sicriul sau pe care-l pusese in anticamera chiliei si pe care singur si l-a facut.

Sfantul si-a insemnat singur locul unde vroia sa fie ingropat, langa altarul catedralei Adormirii. In January 1, 1833 Parintele Serafim a venit la biserica Sfintilor Zosima si Savatie pentru ultima oara la Sfanta Liturghie unde s-a impartasit cu Sfintele Taine dupa care i-a binecuvantat pe frati si si-a luat ramas bun, cu cuvintele: “Salvati-va sufletele. Sa nu deznadajduiti, sa ramaneti in trezvie. Astazi se pregatesc pentru noi cununi”.

In 2 ianuarie Parintele Pavel, ajutorul sfantului, a plecat la ora sase dimineata la utrenie si a simtit miros de fum venind din chilia sfantului. Parintele obisnuia sa lase lumanari sa arda in chilie si Parintele Pavel s-a speriat sa nu ia foc ceva.
“In timpul vietii mele nu va fi nici un foc”, spuse el candva, “dar cand voi muri veti sti, pentru ca un foc se va aprinde”.

Cand au deschis usa au vazut carti si alte lucruri mocnind iar sfantul era in genunchi in fata icoanei Maicii Domnului, cu mainile incrucisate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de ingeri in timpul rugaciunii si a fost dus in fata Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Carui slujitor credincios a fost toata viata.

Sf. Serafim a promis sa mijloceasca in fata Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe parintii sai, Isidor si Agatia.

Moastele Sfântului Serafim se afla la Diveevo. Sarovul se afla azi intr-o zona in care accesul este interzis din cauza unor instalatii militare. Diveevo e la rasarit de Moscova.

miercuri, 18 august 2010

Din minunile Maicii Domnului

Acest filmuleț nu are nevoie de traducere, el reprezintă una din minunile Maicii Domnului sub formă de povestioară pentru copii. Iată ce desene minunate pot vedea copiii noștri, nu numai desene animate cu tot felul de monștri.



Sfântul Alexandru din Svir (1448-1533) – sfântul care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime

„Iar noi, minunându-ne de această preaminunată arătare a Treimii în chip îngeresc, ţie îţi cântăm: Bucură-te, slujitor tainic al Preasfintei şi Celei de o fiinţă Treimi; Bucură-te, părtaş al strălucirii treimice, celei în chipul focului; Bucură-te, închinător al Dumnezeirii Celei în Trei străluciri!”
(Icosul 7 din Acatistul sfântului Alexandru din Svir)

Ţelul duhovnicesc spre care se îndreaptă orice creştin este vederea lui Dumnezeu, aşa cum Hristos adevereşte prin cuvintele «Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». În aghiografia rusă există sfinţi care s-au învrednicit să o vadă pe Maica Domnului – Sfântul Serafim din Sarov, pe Hristos – Sfântul Siluan Atonitul şi pe Sfânta Treime – Sfântul Alexandru din Svir. În Biserica Rusă credinţa în Sfânta Treime a fost exprimată diferit de către sfinţi: Sfântul Serghie de Radonej este numit “teologul Sfintei Treimi”, Sfântul Andrei Rubliov este iconograful Sfintei Treimi, Sfântul Pavel Florenski este numit mărturisitorul Sfintei Treimi prin mucenicie, iar Sfântul Alexandru din Svir este cel care s-a învrednicit să vadă Sfânta Treime, asemenea lui Avraam, prin arătarea a trei bărbaţi.

Începutul sfinţeniei
Localitatea Mander din ţinutul Marele Novgorod
Părinţii după trup ai sfântului Alexandru se numeau Ştefan şi Vassa. Vieţuiau în apropiere de regiunea Marele Novgorod, care în prezent se numeşte ţinutul Oloveţ. Nu erau bogaţi material, dar erau foarte credincioşi şi aveau mulţi copii. După ce a trecut vreme îndelungată, părinţii erau mâhniţi că nu li se mai născuse niciun copil. După ce s-au rugat şi au postit, au avut o vedenie prin care erau înştiinţaţi că vor avea un fiu. Acesta s-a născut în 15 iunie 1449 şi i-au pus numele Amos. Părinţii au fost încredinţaţi că acea vedenie a fost una adevărată şi drept mulţumire au hotărât de comun acord să ducă o viaţă curată până la moarte, fără legături trupeşti.
În vremea când era copil, Sfântul Alexandru nu reuşea să înveţe la şcoală. De aceea, s-a rugat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să îl ajute şi a primit darul înţelepciunii şi al priceperii, încât a reuşit să ajungă un bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Încă din copilărie se ostenea foarte mult, postea, priveghea, citea din Sfânta Scriptură, cultivând în sufletul lui vocaţia spre sfinţenie, „căci în trup fiind, cu viaţa s-a asemănat celor fără de trup”. Chiar dacă nu vieţuia în mănăstire, el trăia ca un monah, dovedind prin asceză slujirea ce o va împlini mai târziu.

Mănăstirea Valaam
Nemaiputând vieţui în această lume, a hotărât să plece la Mănăstirea Valaam. A luat blagoslovenie de la părinţi, dar nu le-a spus unde pleacă. În drum spre mănăstire a făcut un popas chiar în locul situat pe râul Svir, unde peste câţiva ani va construi mănăstirea închinată Sfintei Treimi. În timp ce se ruga, locul s-a umplut de lumină şi a auzit un glas care îi spunea că va deveni monah la Mănăstirea Valaam şi că se va reîntoarce în acest loc, unde va ridica mănăstirea. La Valaam, Sfântul Alexandru a petrecut mulţi ani în ascultare neclintită faţă de stareţ şi în rugăciune neîncetată către Sfânta Treime. Între timp, după căutări îndelungate, tatăl sfântului l-a aflat şi după ce s-au întâlnit, la îndemnul fiului, a luat hotărârea de a vinde toată averea, de a o împărţi săracilor şi de a se călugări. Ambii părinţi au luat calea monahismului; tatăl Sfântului Alexandru a primit numele de Serghie, iar mama lui s-a retras la o mănăstire de monahii, primind numele de Varvara.

Vieţuirea pustnicească în ţinutul Svirului
În anul 1484, în timp ce se ruga Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, a auzit un glas care i-a spus să plece din Mănăstirea Valaam şi să meargă „în locul care ţi-a fost arătat mai înainte, căci în el te poţi mântui”. A luat blagoslovenie de la stareţ şi a plecat în pustia din apropierea râului Svir. Aici a vieţuit şapte ani fără să vadă niciun chip de om, s-a hrănit doar cu ierburi şi nu a mâncat deloc pâine. Prin rânduială dumnezeiască, a fost descoperit de nobilul Andrei Zavalişin, care l-a făcut cunoscut în tot ţinutul. Din acel moment, sfinţenia şi petrecerea duhovnicească a cuviosului Alexandru au fost făcute cunoscute pravoslavnicilor ruşi. Unii dintre aceştia au venit să vieţuiască împreună cu el în sihăstria Svirului.
Sfântul Alexandru s-a învrednicit de revelarea Sfintei Treimi în timp ce se ruga în chilia lui, în anul 1507. La început a văzut o lumină mai puternică decât soarele, iar în lumină a văzut trei bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe, luminoase, fiecare ţinând în mână un toiag. Aceştia i-au poruncit să adune obşte, să zidească biserica şi să întemeieze mănăstirea în numele lui Dumnezeu, adică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Mănăstirea s-a întemeiat, s-a zidit şi biserică din piatră, dar Sfântul Alexandru, chiar dacă a primit darul preoţiei, a rămas să facă ascultări la fel ca şi ceilalţi vieţuitori, cu smerenie şi cu dragoste faţă de toţi. După ce a dus o viaţă de răbdare şi înfrânare, de război împotriva slăbiciunii trupului (pielea ajunsese să-i fie atât de aspră încât dacă era lovit cu pietre nu simţea nicio durere), la 30 august (12 septembrie) 1533, sfântul Alexandru a plecat în împărăţia Sfintei Treimi, pe care a cinstit-o şi a iubit-o cu întreaga fiinţă. Atât în vremea în care a trăit, cât şi după adormire, trupul şi moaştele lui au fost şi sunt făcătoare de minuni.

Prima aflare a cinstitelor moaşte s-a petrecut în anul 1641 (17/30 aprilie), în săptămâna Floriilor, când un fulger a căzut pe pământ, în apropierea mormântului său. Pe acel loc se desfăşurau lucrări de construcţie a unei noi biserici şi muncitorii au descoperit mormântul, care adăpostea trupul întreg şi neatins de trecerea vremii. Moaştele, care izvorau bună mireasmă, au rămas în mănăstire până în 1918, când bolşevicii comunişti i-au împuşcat pe monahi şi au profanat mănăstirea. De atunci, nu s-a mai ştiut ce s-a întâmplat cu moaştele sfântului, iar mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie.

A doua aflare a sfintelor moaşte. Abia în anul 1997 Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost redeschisă oficial. După un an de căutări, cinstitele moaşte au fost găsite în depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicină. În prezent, ele se găsesc în mănăstirea pe care Sfântul Alexandru a zidit-o, sunt venerate cu dragoste şi evlavie pentru darurile şi facerea de minuni pe care le revarsă asupra pelerinilor ortodocşi din Rusia pravoslavnică şi din toată lumea creştin-ortodoxă.

Acatist
Dacă doriți să citiți Acatistul Sfântului Alexandru din Svir apăsați aici

Preluat de aici


sâmbătă, 14 august 2010

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
miluiește-ne pe noi!

Una dintre cele mai frumoase lucrari desprea Maica Domnului este si cartea pe care v-o recomand mai jos scrisa de pr.Adrian Dinu.
(Adrian Lucian Dinu) Maica Domnului in Teologia Sfintilor Parinti

vineri, 13 august 2010

Ce înseamnă ruga „Doamne miluieşte"?

Să vedem acum pentru ce preotul (diaconul) ne îndeamnă să ne rugăm. Pentru multe şi felurite lucruri, pe când credincioşii din biserica se roagă numai să fie miluiţi, înălţând către Dumnezeu la toate cererile, una şi aceeaşi rugăciune: (Doamne Miluieşte!) – Mai întâi pentru că, aşa cum am spus această rugăciune cuprinde într-însa o mulţumire şi o mărturisire. Al doilea, fiindcă a cere de la Dumnezeu milă, însemnează a cere împărăţia Lui; iar dacă o cerem pe aceasta Hristos a făgăduit că toate celelalte de care avem trebuinţă ni se vor adăuga. Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate să dobândească toate dintr-o dată.

Dar de unde se poate vedea că mila lui Dumnezeu e tot una cu împărăţia Lui? – din aceea că Hristos, vorbind despre răsplata cu care El va încununa pe milostivi, odată spune că aceştia vor fi miluiţi, iar altădată că vor moşteni Împărăţia. Astfel, într-un loc zice: „Fericiţi cei milostivi, ca aceia vor fi miluiţi”; iar în altă parte, ca şi cum s-ar tălmăci pe Sine Însuşi şi ar lămuri ce înseamnă a fi miluit spune: „Şi va zice împăratul celor de-a dreapta Lui (adică celor milostivi): Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la zidirea lumii”. Aşa că a dobândi milă de la Dumnezeu e tot una cu a primi moştenirea împărăţiei cereşti.

De altfel, dacă cineva ar voi să înţeleagă în ce consta mila dumnezeiască, prin asemănare cu mila omenească, va găsi că ea nu e nimic altceva decât însăşi Împărăţia cerurilor. Căci să vedem ce au făcut cei milostivi? – „Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau» le va zice Domnul. De aceea şi Hristos îi va milui, primindu-i părtaşi la masa Lui. Şi care e acea Masa? – „... Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, întru împărăţia Mea”, zice Dânsul. Iar ca să ne dăm seama de strălucirea acelei mese, care nu va fi o masă de robi, ci una împărăteasca, să avem în vedere că cel ce va sluji la ea va fi Însuşi Stăpânul a toate: „Căci se va încinge, îi va aşeza la masă şi, apropriindu-se va sluji lor”.

Ori, Cel ce e din fire împărat, nu are nimic din ale robului, după cum noi, care suntem robi, nu avem nimic împărătesc din fire. Tot El va îmbrăca pe cei goi, pe care îi va milui. Şi prin urmare, nu le va da haina împărăteasca pentru că de la El şi din ale Sale îi va îmbrăca. Aceasta este haină de nuntă pe care cei ce vor îmbrăca-o trebuie să fie primiţi în această împărăţie. Căci împăratul cercetându-i nu va avea nici o pricină că să-i alunge din cămara de nuntă. Ba ceva mai mult: le va deschide casa Lui şi aducându-i înlăuntru, le va da loc de odihna: „Căci străin eram şi M-aţi primite la voi” 72. Dar cei vrednici de un asemenea har nu mai sunt robi, ci fii: „Căci robul nu rămâne pururea în casă pe când fiul rămâne pe veci”, zice Domnul 73. Iar fiii sunt şi moştenitori, moştenind nu numai împărăţia, ci şi pe Stăpânitorul ei: „Căci moştenitorii lui Dumnezeu sunt împreună-moştenitorii lui Hristos...”, zice Scriptura.

Prin urmare, când cerem de la Hristos mila, înseamnă că ne rugăm să dobândim de la El împărăţia.

Despre îndemnul
„... Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”

După ce s-a rugat pentru toate preotul (diaconul) ne îndeamnă să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, zicând: „Pe Prea sfânta, Curată, Prea binecuvântata, Slăvita Stăpână noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi Sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”.

Nu este dat oricui să se încredinţeze pe sine însuşi lui Dumnezeu. Căci nu e de ajuns să o voim noi, ci trebuie să avem încuviinţarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta este însă nevoie de încredere desăvârşită, iar încrederea ne-o dă cugetul curat, atunci când inima noastră nu ne osândeste76, când ne îngrijim de cele dumnezeieşti, chiar uitând pe ale noastre înşine; căci atunci ne-am eliberat cu adevărat de grijă de noi înşine şi am închinat fiinţa noastră lui Dumnezeu, cu toată încrederea, crezând cu tărie ca El primeşte şi păstrează acest dar al nostru.

Lucrul acesta cere deci multă virtute şi multă nevoinţa. De aceea chemăm într-ajutor spre aceasta pe Prea Sfânta Maică Domnului cu toată ceata Sfinţilor: căci cuvântul „pomenind-o” înseamnă a o chema, a o ruga.

Astfel, după ce am cerut mai întâi unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh, ne încredinţăm lui Dumnezeu pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră. Dar ce este unitatea credinţei? – Zice Scriptura: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale”, numind „îndoielnic” pe omul nehotărât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, şovăind când într-o parte, când într-alta, nu se hotărăşte niciodată pentru un singur lucru. Opusul acestei însuşiri este hotărârea, siguranţa, statornicia, care se arată prin unitate. Căci cel ce crede cu tărie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau că e, sau că nu e. Pe când cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însuşi cuvântul „îndoielnic” (care vine de la doi). Iată deci ce e unitatea credinţei: o credinţă neclinitita, fără nici un pic de îndoială.

Iar împărtăşirea Sfântului Duh înseamnă Harul dumnezeiesc. Se numeşte împărtăşire, pentru că după ce Hristos a surpat prin cruce zidul despărţitor al vrajbei ce era între Dumnezeu şi oameni, trebuia ca acei ce odinioară erau străini şi n-aveau nimic comun, de aici înainte să fie una şi să aibă părtăşie; acest lucru l-a împlinit pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Căci de acolo a izvorât oamenilor Harul sfântului botez şi tot râul dumnezeieştilor daruri, prin care ajungem părtaşi dumnezeieştii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru.

Cel ce vrea să se dea pe sine, după cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci nevoie atât de unitatea credinţei cât şi de împărtăşirea Sfântului Duh. Şi ne dăm lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi înşine, ci şi unii pe alţii, căci legea iubirii ne porunceşte să ne îngrijim nu numai de noi înşine, ci şi de ceilalţi.

marți, 10 august 2010

TOACA

Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba. Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica.



Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta ?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).
Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales "tochita". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).
Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

Cum a aparut toaca in cultul crestin ?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.
Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare".
Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna." Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.
Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere." La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

Cum se bate toaca ?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si "toaca mobila", se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.
Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita "tochita", se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce esti mai cinstita..." si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.
Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.

Viaţa Sf. Nicolae Velimirovici



Aceasta este doar prima parte a filmului.
Pentru a-l vedea în întregime aveți mai jos link-uri către celelalte părți:
- partea a.II-a
- partea a.III-a
- partea a.IV-a
- partea a.V-a
- partea a.VI-a
- partea a.VII-a
- partea a.VIII-a
- partea a.IX-a
- partea a.X-a
- partea a.XI-a
- partea a.XII-a

Iar accesând link-ul de mai jos puteți citi una din cărțile Sfântului Nicolae Velimirovici și anume:

duminică, 8 august 2010

Un sfânt român în țara sfântă

(despre Sf. Ioan Iacob Hozevitul)

Sfinte, ce la Craniceni Te-ai născut
Și fără părinti ai crescut
Când șase luni ai implinit,
Mama s-a prăpădit.
Apoi, cand trei ani ai făcut,
Și pe tata l-ai pierdut.
Ai crescut cu o bunică credincioasă,
Și foarte evlavioasă.
Ea de Dumnezeu Te-a invățat,
Și la școală Te-a dat.
Și de atunci L-ai iubit,
Pe Dumnezeu Cel slăvit.
La zece ani și ea a plecat,
Și un unchi Te-a luat.
La 20 de ani liceu ai terminat,
Și pe Dumnezeu L-ai intrebat.
Să-ți descopere ce cale vei urma,
Și El ți-a răspuns: Mânăstirea.
Într-o Duminică, în Biserică Te-ai rugat,
Și la drum ai plecat.
Cale lungă ai făcut,
Până la Neamț ai ajuns.
Trei ani, în ucenicie ai petrecut,
Că așa-i la început.
Ilie te-ai numit,
Și cu numele de Ioan Te-ai călugărit.
Cu Sfintele Taine Te-ai împărtășit,
Și în Țara Sfântă ai pornit.
Primul popas L-ai făcut,
La Biserica Sfântului Mormânt.
Si Te-ai închinat pios.
La Mormântul Lui Hristos.
Și de acolo ai plecat,
Țara Sfântă ai vizitat.
Pe malul Iordanului Te-ai oprit,
În Mânăstirea Sfântului Sava ai viețuit.
Și Te-ai bucurat,
Că alți români ai aflat.
Nenumărate poezii ai scris,
De Dumnezeu și de sfinți.
Odată arabii Te-au atacat,
Pentru că Te-au confundat.
De moarte ai fost ferit,
Fiindcă Dumnezeu Te-a ocrotit.
O boala grea peste Tine a dat,
Și în pustie ai plecat.
Dimineața când te sculai,
Păsările cerului le hrăneai.
Și când ai murit,
Păsărille în chilie au năvălit.
Să te îngroape nu puteau.
Căci păsările afară nu ieșeau.
Dupa ani au descoperit,
Ca trupul Tău n-a putrezit.
Și în rândul sfinților Te-au pus,
Pe data de cinci August.

Autor:

Ziarul "Slova creştină" (anul I, nr. 9)

nr.9 pagina 1
nr.9 pagina 2
nr.9 pagina 3
nr.9 pagina 4
nr.9 pagina 5
nr.9 pagina 6
nr.9 pagina 7
nr.9 pagina 8

joi, 5 august 2010

O, om !

O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui, în scris sau grai
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea, mereu, spre iad sau rai
Pe mulţi o să îndrume.

Ce grijă trebuie să pui


În viaţa ta în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus… în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curaţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt…cuvântul scris
E-un leac sau o otravă,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocară sau spre slavă.

Ai spus un cântec, versul sau
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.

Arăţi o cale, calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
Spre cer sau spre durere.

Trăiești o viaţă…viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.

O, om! Ce mari răspunderi ai,
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus, prin scris sau grai
Sau laşi prin pilda care-o dai
Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita!…Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în urmă luminos,
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată vei da seama.

In cinstea Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Aici veți găsi o prezentare Power Point ce conține fotografii și scrisori ale Sfântului.

De asemenea, puteți afla totul despre Sfântul Ioan Iacob vizitând blog-ul dedicat lui.