Suntem înconjuraţi de remedii împotriva depresiei şi însingurării zilelor noastre. Nu costă bani şi le purtăm în noi, cu noi, deşi strigăm cu deznădejde şi întrebăm pe oricine pare să stea ceva mai neclătinat: "Oare mă mai fac bine?". Aproape invariabil tind să acord un răspuns pozitiv, pentru că ştiu că avem în noi soluţia acestei suferinţe. Un remediu la îndemână este capacitatea noastră de a ne uimi. Este un dar cu care ne naştem, care ne duce mai aproape de sinele nostru şi de Dumnezeu.
Folosită mai des, uimirea este o poartă minunată către bucurie şi un tratament gratuit şi fără efecte secundare împotriva depresiei în care trăim. Suntem înconjuraţi de minuni care stau ascunse sub lipsa noastră de atenţie către ele. Thomas Carlyle spunea că omul care nu poate fi stăpânit de uimire este ca o pereche de ochelari în spatele cărora nu sunt ochi.
Cu rădăcini în frageda copilărie, când totul era nou şi totul avea prospeţime, uimirea se pierde odată cu înaintarea în viaţă, odată cu luarea poverii pentru grija zilei de mâine. Dar Mântuitorul Însuşi ne arată care sunt primii paşi pe care-i putem face în redobândirea capacităţii de a ne uimi: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei." (Mt. 6, 33) Renunţând la această povară pe care singuri ne-o luăm, încredinţând-o lui Dumnezeu, primim în schimb frăgezimea şi noutatea copilăriei, condiţia uimirii. Deprindem din nou puterea de a observa crinii câmpului, care "nu se ostenesc, nici nu torc" şi, totuşi, "nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia".
Uimirea înnoieşte viaţa
Faceţi chiar azi un exerciţiu de uimire, poate pe drumul făcut de atâtea ori către serviciul dumneavoastră, care privit cu atenţie o să vă pară presărat de minuni.
Drumul meu trece pe lângă brazii pe care i-am văzut plantaţi în urmă cu doi ani. Pot să spun că am crescut în acest timp o dată cu ei. Aţi văzut poate verdele crud şi moale cu care îşi întind noile ramuri ca nişte degete de copil către soare sau către o mângâiere. Atingeţi-le şi lăsaţi uimirea modului în care ele nu înţeapă, al strălucirii din acele lor lungi, lăcuite şi perfecte, să vă umple ochii şi sufletul. În jur e iarbă cosită şi miroase a vară şi a bunici. Dacă lăsaţi piciorul câteva secunde să fie atins de pământ şi de verdele crud înspicat cu ochi de margarete, o să simţiţi poate cum ceva din viaţa care vă înconjoară urcă şi în corpul vostru. Văd un cărăbuş mare colorat într-un curcubeu de verde şi roşu, care pare un extraterestru între maşini, zgomote şi atâta orbire. Îşi trăieşte viaţa fericit şi într-un ritm atât de firesc încât simt că-l invidiez. Oare cum reuseşte să nu se agite atât de mult ca să supravieţuiască? E drept că el nu trăieşte în criză, deşi noi suntem cei care roim în jurul lui, aducând criza din noi.
Un câine stă tolănit pe iarbă încât mă tem că poate a păţit ceva, pare chiar plecat dintre noi de atâta relaxare. Îl strig şi îşi mişcă o ureche, plictisit de mine, uimindu-mă şi bucurându-mă că trăieşte, că trăiesc. Aţi observat că cerul are mereu o altă culoare, că e unic de fiecare dată şi că e atât de perfect? Ridicaţi ochii în cer şi umpleţi-i de albastru şi de nemărginire. Văd vârfurile în cruce ale brazilor şi mă gândesc că şi copacii se închină la Dumnezeu. Respir apăsat, rar, încercând să trag vara în plămâni şi să scot afară frica care mă face să trăiesc superficial şi puţin. În drumul meu e şi o biserică. E deschisă mereu şi mă bucur acum că sunt doar eu, că e linişte, că îmi aud paşii ca într-o catedrală şi că e minunat. Nu e nimeni la ora aceea, lumina este pastelată, miroase a bujori şi a sfinţenie. Aş vrea să nu mai plec şi mă uimesc de bunătatea sfinţilor care par că mă privesc de pe pereţi şi că sunt bucuroşi să mă vadă. Au trecut doar câteva minute, dar o lume întreagă s-a trezit în mine şi mi-a vorbit, alungând tristeţea şi bucurându-mă ca învăţ să trăiesc. Acesta a fost drumul de azi, iar mâine, deşi voi merge pe aceleaşi cărări, va fi drumul de mâine, dacă învăţ să văd şi să trăiesc uimirea.
Uimirea, locul de întâlnire cu Dumnezeu
Cineva spunea că în uimire devin conştient de ceea ce îmi este necunoscut. Dar sunt şi lucruri cunoscute pe lângă care trecem în fiecare zi şi pe care le trăim doar ca pe un decor aproape la fel. Suntem înconjuraţi de minuni, în fiecare fir de iarbă este şi Creatorul ierbii şi poate că fiecare fir de iarbă a fost făcut şi pentru bucuria noastră, aşa că poate fi un motiv de a da slavă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult perfecţiunea cu care a fost conceput organismul uman, care, numai aceasta înţeleasă, nu te poate lăsa ateu, minunea zâmbetului unui copil, a unei atingeri între două mâini care se iubesc. Iată ce spune cineva, după o perioadă de învăţare a uimirii: "Prinsă în hăţişul acestei vieţi zbuciumate, de multe ori simt că nu mă mai regăsesc în relaţia cu Dumnezeu. Atunci încerc să mă reapropii de lucrurile simple - mă plimb prin parcul cu tei, privesc frunzele, copiii care se joacă cu gâzuliţe şi pietricele, ascult ploaia sau chiar tăcerea şi mă simt din nou ca la început de drum, prind curaj şi Îl simt pe Dumnezeu aproape, sau cel puţin simt că am regăsit drumul spre El."
Uimirea este o putere a sufletului care ne ia ceva din orbirea şi întunericul care par să ne acapareze simţurile şi să ne marcheze realitatea. E ca o fereastră deschisă către lumina care ne înconjoară şi care rămâne neatinsă pentru ochiul care caută să o găsească. Puteţi găsi o sursă de uimire in orice vă înconjoară şi puteţi face din aceasta un motiv de întâlnire cu Cel care a creat totul întru slava Sa şi bucuria noastră.
Dr. Andreea Hefco
Dr. Andreea Hefco
