Ce înseamnă ruga „Doamne miluieşte"?

Să vedem acum pentru ce preotul (diaconul) ne îndeamnă să ne rugăm. Pentru multe şi felurite lucruri, pe când credincioşii din biserica se roagă numai să fie miluiţi, înălţând către Dumnezeu la toate cererile, una şi aceeaşi rugăciune: (Doamne Miluieşte!) – Mai întâi pentru că, aşa cum am spus această rugăciune cuprinde într-însa o mulţumire şi o mărturisire. Al doilea, fiindcă a cere de la Dumnezeu milă, însemnează a cere împărăţia Lui; iar dacă o cerem pe aceasta Hristos a făgăduit că toate celelalte de care avem trebuinţă ni se vor adăuga. Pentru aceasta e de ajuns cererea de mai sus, ca una ce poate să dobândească toate dintr-o dată.

Dar de unde se poate vedea că mila lui Dumnezeu e tot una cu împărăţia Lui? – din aceea că Hristos, vorbind despre răsplata cu care El va încununa pe milostivi, odată spune că aceştia vor fi miluiţi, iar altădată că vor moşteni Împărăţia. Astfel, într-un loc zice: „Fericiţi cei milostivi, ca aceia vor fi miluiţi”; iar în altă parte, ca şi cum s-ar tălmăci pe Sine Însuşi şi ar lămuri ce înseamnă a fi miluit spune: „Şi va zice împăratul celor de-a dreapta Lui (adică celor milostivi): Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la zidirea lumii”. Aşa că a dobândi milă de la Dumnezeu e tot una cu a primi moştenirea împărăţiei cereşti.

De altfel, dacă cineva ar voi să înţeleagă în ce consta mila dumnezeiască, prin asemănare cu mila omenească, va găsi că ea nu e nimic altceva decât însăşi Împărăţia cerurilor. Căci să vedem ce au făcut cei milostivi? – „Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau» le va zice Domnul. De aceea şi Hristos îi va milui, primindu-i părtaşi la masa Lui. Şi care e acea Masa? – „... Ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, întru împărăţia Mea”, zice Dânsul. Iar ca să ne dăm seama de strălucirea acelei mese, care nu va fi o masă de robi, ci una împărăteasca, să avem în vedere că cel ce va sluji la ea va fi Însuşi Stăpânul a toate: „Căci se va încinge, îi va aşeza la masă şi, apropriindu-se va sluji lor”.

Ori, Cel ce e din fire împărat, nu are nimic din ale robului, după cum noi, care suntem robi, nu avem nimic împărătesc din fire. Tot El va îmbrăca pe cei goi, pe care îi va milui. Şi prin urmare, nu le va da haina împărăteasca pentru că de la El şi din ale Sale îi va îmbrăca. Aceasta este haină de nuntă pe care cei ce vor îmbrăca-o trebuie să fie primiţi în această împărăţie. Căci împăratul cercetându-i nu va avea nici o pricină că să-i alunge din cămara de nuntă. Ba ceva mai mult: le va deschide casa Lui şi aducându-i înlăuntru, le va da loc de odihna: „Căci străin eram şi M-aţi primite la voi” 72. Dar cei vrednici de un asemenea har nu mai sunt robi, ci fii: „Căci robul nu rămâne pururea în casă pe când fiul rămâne pe veci”, zice Domnul 73. Iar fiii sunt şi moştenitori, moştenind nu numai împărăţia, ci şi pe Stăpânitorul ei: „Căci moştenitorii lui Dumnezeu sunt împreună-moştenitorii lui Hristos...”, zice Scriptura.

Prin urmare, când cerem de la Hristos mila, înseamnă că ne rugăm să dobândim de la El împărăţia.

Despre îndemnul
„... Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”

După ce s-a rugat pentru toate preotul (diaconul) ne îndeamnă să ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, zicând: „Pe Prea sfânta, Curată, Prea binecuvântata, Slăvita Stăpână noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi Sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”.

Nu este dat oricui să se încredinţeze pe sine însuşi lui Dumnezeu. Căci nu e de ajuns să o voim noi, ci trebuie să avem încuviinţarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta este însă nevoie de încredere desăvârşită, iar încrederea ne-o dă cugetul curat, atunci când inima noastră nu ne osândeste76, când ne îngrijim de cele dumnezeieşti, chiar uitând pe ale noastre înşine; căci atunci ne-am eliberat cu adevărat de grijă de noi înşine şi am închinat fiinţa noastră lui Dumnezeu, cu toată încrederea, crezând cu tărie ca El primeşte şi păstrează acest dar al nostru.

Lucrul acesta cere deci multă virtute şi multă nevoinţa. De aceea chemăm într-ajutor spre aceasta pe Prea Sfânta Maică Domnului cu toată ceata Sfinţilor: căci cuvântul „pomenind-o” înseamnă a o chema, a o ruga.

Astfel, după ce am cerut mai întâi unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh, ne încredinţăm lui Dumnezeu pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră. Dar ce este unitatea credinţei? – Zice Scriptura: „Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale”, numind „îndoielnic” pe omul nehotărât, care nu e deloc sigur. Unul ca acesta, şovăind când într-o parte, când într-alta, nu se hotărăşte niciodată pentru un singur lucru. Opusul acestei însuşiri este hotărârea, siguranţa, statornicia, care se arată prin unitate. Căci cel ce crede cu tărie, crede într-un singur fel despre orice lucru: sau că e, sau că nu e. Pe când cel îndoielnic crede când una când alta, ceea ce se vede din însuşi cuvântul „îndoielnic” (care vine de la doi). Iată deci ce e unitatea credinţei: o credinţă neclinitita, fără nici un pic de îndoială.

Iar împărtăşirea Sfântului Duh înseamnă Harul dumnezeiesc. Se numeşte împărtăşire, pentru că după ce Hristos a surpat prin cruce zidul despărţitor al vrajbei ce era între Dumnezeu şi oameni, trebuia ca acei ce odinioară erau străini şi n-aveau nimic comun, de aici înainte să fie una şi să aibă părtăşie; acest lucru l-a împlinit pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli. Căci de acolo a izvorât oamenilor Harul sfântului botez şi tot râul dumnezeieştilor daruri, prin care ajungem părtaşi dumnezeieştii firi, precum spune Sfântul Apostol Petru.

Cel ce vrea să se dea pe sine, după cum se cuvine, lui Dumnezeu, are deci nevoie atât de unitatea credinţei cât şi de împărtăşirea Sfântului Duh. Şi ne dăm lui Dumnezeu nu numai fiecare pe noi înşine, ci şi unii pe alţii, căci legea iubirii ne porunceşte să ne îngrijim nu numai de noi înşine, ci şi de ceilalţi.